Sunt momente în fotbal când scorul contează mai puțin decât gesturile. Când bucuria – sau absența ei – vorbește mai mult decât o conferință de presă. Și când o banderolă lăsată pe brațul altcuiva e mai grea decât un fault în careu.
FCSB e, în continuare, campioana României. Dar, și dacă n-ai ști clasamentul, ci doar ai urmări ultimele meciuri, ai vedea o echipă în derivă, nu în vârf. După 10 etape de campionat, are o singură victorie, 7 puncte din 30 posibile și ocupă un loc rușinos în coada clasamentului. Nu scorurile o trădează cel mai tare, ci starea de spirit. O echipă fără reacție, fără bucurie. Un club în care gesturile spun tot.
Edjouma și bucuria tăcută
Acum o săptămână, la Miercurea Ciuc, Edjouma deschidea scorul pentru FCSB. A părut un gol important, menit să scoată echipa din marasm. Dar reacția lui a fost dezarmant de neutră: niciun zâmbet, nicio tresărire, nicio fugă spre colegi. Niciun semn că reușise să deblocheze tabela.
Un fotbalist profesionist care își face treaba, dar fără emoție. Pentru cei care nu-l cunosc, pare o reținere de bun-simț. Pentru cei care știu contextul — întoarcerea sa într-un club care, în debutul sezonului dorea să se descotorosească de el, tratându-l ca pe o piesă de schimb – tăcerea lui Edjouma e o replică. Un fel de „v-am dat ce voiați, dar nu mai simt nimic”.
Meciul s-a terminat 1-1. Încă un egal smuls de adversari în final. Încă un meci în care FCSB n-a știut să închidă meciul.
Bîrligea, copia în oglindă
Aseară, Bîrligea – atacantul central care a început ca extremă dreaptă într-o a-nu-știu-câta experiență în contra fotbalului – a deschis scorul pentru FCSB în meciul cu FC Botoșani. Dar bucuria lui a fost la fel de absentă. Un gol care, într-un context normal, ar fi trebuit să declanșeze descătușarea. În schimb, tăcere.
O reținere care nu pare din respect pentru adversar, ci dintr-un gol interior. Din hăul născut din nevoia de acceptare a noii poziții în teren. Noroc că după un sfert de oră a revenit în vârf. A marcat, dar nu s-a bucurat. De parcă Bîrligea a înțeles repede că la FCSB nu se mai construiește ceva, ci se stinge ceva.
Finalul? 1-3, iar campioana a plecat învinsă și fără reacție.
Olaru și simbolul refuzului
Cel mai puternic gest a venit, însă, fără minge, fără gol, fără sprint. A venit în pauza meciului cu Botoșani, când Darius Olaru – liderul de facto al FCSB-ului în ultimele sezoane, omul care purta banderola fără să o ceară – a refuzat să o mai ia.
A lăsat-o pe brațul lui Florin Tănase, revenit recent, și care pare să fi preluat prerogativele de lider. Olaru a transmis un mesaj clar, fără să rostească un cuvânt. A refuzat să mai fie simbolul unei echipe care nu mai are direcție.
Într-o echipă sănătoasă, un astfel de gest naște întrebări, discuții, reechilibrare. La FCSB, pare doar încă o tăcere adăugată pe lista celor care evită responsabilitatea.
Când gesturile spun tot
FCSB e, momentan, campioana en-titre. Dar comportamentul jucătorilor arată altceva: un grup care nu mai crede, nu mai comunică, nu mai respiră ca o echipă. Golurile vin rar, victoriile și mai rar, iar reacțiile – atunci când apar — sunt negative. Se simte lipsa de atașament, de responsabilitate, de încredere.
Într-un vestiar sănătos, astfel de momente se gestionează intern. Într-unul tensionat, devin tăceri, distanțe și abandonuri mascate. Fracturi deschise.
Fotbalul mare se joacă în detalii. Iar acum, la FCSB, detaliile nu mai sunt tehnico-tactice. Sunt de comportament. Iar când campioana nu se mai bucură, și nu mai bate pe nimeni, întrebarea nu mai e „ce-i cu jocul?”. Întrebarea e „ce-i cu echipa?”.
Leave a Reply